Eram copil când am conștientizat că mie nu îmi trebuie mult să fiu fericită. Că este suficient să ridic ochii spre cer sau să am în mână o vată de zahăr perfectă, că este mai mult decât destul să îmi miroasă a iarbă, a libertate și a spațiu.
Da, spațiul miroase. Miroase a primăvară. Miroase a proaspăt și a flori, miroase a colț de iarbă încălzit în soare.
Și când spațiul miroase așa, atunci e cu bucurie. Bucuria aia de îți inundă tot sufletul, de parcă fiecare respirație îți mai aduce un strop de încântare. Bucuria aia care te odihnește și de vindecă.
Așa, cu bucurie, am simțit fiecare primăvară. Am simțit-o cu mărțișoare, cu roșu, cu alb, cu zumzet și mult soare, cu bucurie și cu încântare.
Și tot pentru bucurie m-am dus pe drumuri de munte, cu miros de muguri de brad și susur de ape.